Istoricul Fabrizio Maria Lo Monaco a scris că „Uneori diplomația contează mai mult decât politica” și, dacă acest lucru este adevărat, este la fel de adevărat că „Războiul nu trebuie luat în considerare până când fiecare acțiune de pace nu a eșuat” (William McKinley, politician american).
În conflictul ucrainean, respectând toate opiniile, dacă pe de o parte ar fi legitim să ne întrebăm dacă arta diplomatică a fost exploatată pe deplin, pe de altă parte, și am dori să ne concentrăm analiza asupra acestui punct, ar trebui să ne întrebăm, eventual fără demersuri ideologice, dacă politica „de tip ajutor militar” se potrivește cu interesele tuturor subiecților implicați!
Ne referim cu siguranță la ucraineni, dar și la cei care acordau ajutorul.
Ajutor militar nemaivăzut până acum
În septembrie anul trecut, Michelangelo Freyrie, cercetător în programele de Apărare și Securitate ale IAI din Milano scria în Afaceri Internaționale:
„Țările comunității euro-atlantice au furnizat un volum fără precedent de sisteme de armament, muniție și mijloace în contextul ajutorului militar penru Ucraina. Acestea variază de la vehicule blindate până la lansatoare de rachete și tancuri, cuprinzând atât sisteme de arme mai vechi proiectate de sovietici, cât și avansate, cum ar fi drone și sisteme de artilerie”.
Și nu există nici o îndoială că occidentalii au trimis mult armament în Ucraina de la începutul războiului (operația militară specială pentru ruși).
Să ținem cont, așa cum subliniază însuși analistul în raportul său, că nu putem pretinde că avem o imagine completă a ajutorului, având în vedere eterogenitatea și secretul care i-a distins.
Apropo de Italia, care a contribuit, conform unor estimări, cu livrări de o valoare estimată la jumătate de miliard de euro (alte surse vorbesc de 800 de milioane), trebuie adăugată acum problema sistemului antiaerian Samp-T!
L’Indipendente a vorbit deja pe larg, dând seama despre modul în care aliații noștri au cerut în mod repetat ca acesta să fie trimis la Kiev.
O decizie a guvernului Meloni, loial liniei atlantiste, care ar putea urma după cea de a extinde sprijinul militar acordat Ucrainei pentru tot anul 2023.
Problema nu este doar de natură economică, în condițiile în care costurile estimate pentru o singură baterie ar fi în jur de 700 de milioane pe unitate, ci implică posibilul vulnus pe care orice alegere l-ar putea provoca propriei apărări militare a Italiei.
Deoarece acestea sunt sisteme de ultimă generație, disponibile într-un număr limitat de cinci în total, dintre care două sunt deja folosite în străinătate, penalizarea pentru Italia ar fi destul de evidentă.
Ceea ce ar explica ezitarea guvernului italian, în ciuda presiunilor din partea guvernului ucrainean, din Statele Unite, făcute explicit în timpul unei întâlniri între consilierul pentru securitate națională al lui Joe Biden, Jake Sullivan și consilierul diplomatic al premierului Giorgia Meloni, Francesco Talo și de către secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg.
Bugetul alocat pentru 2022 pentru apărarea Italiei s-a ridicat la puțin sub 26 de miliarde de euro, cu o creștere de 1,35 miliarde, confirmând o tendință de creștere continuă începând din 2017.
Pentru 2023 ar trebui depășit plafonul de 26 de miliarde, cu o nouă creștere de 800 milioane, în timp ce, cel puțin pentru moment, creșterea bugetului apărării egală cu 2% din PIB, deja solicitată de NATO membrilor săi până în 2024, a fost amânată până în 2028.
Un nou model de apărare în conformitate cu dorințele SUA
Cert este că, chiar și fără a dori să intrăm în meritele repartizării resurselor, ar fi necesar să conștientizăm efectele anumitor decizii asupra structurii defensive ale Italiei, și nu numai.
Analiștii subliniază o serie de puncte critice importante:
- limitele de producție ale industriei europene și imposibilitatea obiectivă a acesteia de a face față ritmurilor pierderilor ucrainene;
- costurile ridicate ale pieței și cererea în creștere;
- creșterile costurilor cu personalul, o consecință directă a primelor două elemente examinate;
- raţionalizarea sistemului de producţie care, prin achiziţii şi/sau fuziuni, este nepotrivit fazei de război.
Într-un apel comun al mai multor experți europeni, datând din aprilie 2022, s-a evidențiat că pentru un nou model european de apărare, în pas cu vremurile și capabil să mențină eficiența și competitivitatea, era esențial ca:
„dacă europenii doresc să se doteze cu mijloace de durată pentru a-și proteja interesele și continentul, nu pot face altceva decât să investească în comun și nu în paralel”, denunțând fără rost o anumită tendință (pentru schimbare...) de a se mișca și a acționa în ordine împrăștiată.
Inițiativele Comisiei UE pentru înființarea de Consorții Europene pentru capabilități de apărare par să se îndrepte în această direcție, dar doar timpul ne va spune cu ce marje de eficacitate, fără a uita că Executivul comunitar a semnat recent o nouă cooperare cu NATO.
NATO a cerut deja o acțiune comună în septembrie anul trecut
Să nu uităm că deja în septembrie anul trecut, secretarul general al NATO, Stoltenberg, a propus o acțiune comună a statelor pe partea apărării și pentru reînnoirea stocurilor militare, poate pentru a răspunde plângerilor primite de la Kiev, despre presupusele întârzieri sau omisiuni în promisiunile de aprovizionare și în pregătirea trupelor. Evident, în unele părți, ofertele de ajutor se transformaseră deja în cereri.
Epuizarea stocurilor europene, cu repercusiuni grele asupra însăși stabilității capacităților de apărare, a fost recunoscută în noiembrie de subsecretarul american pentru apărare, Colin Kahl, care, vorbind la o întâlnire desfășurată la Universitatea George Washington, a declarat că este necesar că este necesar ca baza industrială americană și aliată să fie mai agilă și mai reactivă!
Între timp, pe piața mondială pare să apară un nou producător important, care și-ar dori să câștige poziția a patra ca importanță (după SUA, Rusia și Franța): vorbim de Coreea de Sud.
Despre Analiza apărării din decembrie 2022 citim că „La sfârșitul lunii noiembrie, New York Times a audiat un înalt oficial al Alianței Atlantice care a recunoscut că două treimi din țările NATO au rămas fără arme, mijloace și muniții care ar putea fi transferate către Ucraina”.
Stocurile a 20 din cei 30 de membri ai NATO sunt „destul de epuizate”, a spus oficialul care a dorit să rămână anonim, dar „cele 10 țări rămase pot furniza mai mult, în special aliații mai mari”, a adăugat el, citând printre aceștia Italia, Franța, Germania și Olanda.
Dar Ucraina?
Lucrurile nu par să meargă bine nici pe frontul intern ucrainean, pe fondul ofensivelor rusești din ce în ce mai insistente și omniprezente, care vizează slăbirea rezistenței națiunii (și a susținătorilor acesteia) și a penuriei de materii prime și surse de energie.
Citim din nou în Analiza Apărării din decembrie trecut că:
„Lipsa de energie ar putea pune o presiune asupra consensului față de guvern și președintele Volodymyr Zelensky care a scos deja în afara legii orice formă de opoziție prin închiderea televiziunilor, ziarelor și a celor 12 partide de opoziție și pedepsirea prin lege chiar și pe oricine îndrăznește să se pronunțe în favoarea negocierilor de pace.
Elemente care confirmă că războiul în curs este și un război civil, cu milioane de cetățeni ucraineni luând partea rușilor și zeci de mii luptând alături de forțele Moscovei”.
Totul fără a lua în considerare o posibilă criză a refugiaților, determinată de condițiile precare de viață, mai ales pe timp de iarnă, să părăsească țara!
În acest moment, cineva s-ar putea întreba, revenind la punctul inițial, dacă mai este legitim să ne punem câteva întrebări.
Dacă chiar și ministrul Apărării Guido Crosetto și, respectiv, președintele ucrainean Volodymyr Zelensky admit posibila deteriorare a capacităților noastre de apărare și capacitatea ofensivă persistentă a rușilor, unele îndoieli ar putea fi legitime cu privire la calea urmată.
Cel ucrainean s-a dovedit a fi un conflict de mare intensitate, pentru care europenii nu erau deloc pregătiți.
Și nici măcar strategia de „livrare” a armelor la Kiev prin Maroc nu s-a putut dovedi decisivă! Același lucru este valabil și pentru trecerea prin Israel, despre care a raportat și ziarul american New York Times.
Aplatizare sau ambiguitate? Un strop de sarcasm uneori nu doare
Printre criticii majori ai liniei politice urmate până în prezent de italieni se numără cei care vorbesc de aplatizarea aliaților și/sau de o politică externă (și de apărare) contrară atât intereselor Italiei, cât și celor ale Ucrainei însăși.
Nu au lipsit cele adresate înșiși liderilor UE. Atât de mult încât printre analiști domnește dezbaterea cine va rămâne mai întâi fără stocuri de război între ruși și ucraineni.
Între timp, SUA, după călătoria „triumfătoare” a lui Zelensky la Washington, promite ajutoare noi, inclusiv rachete patriot, fără a preciza totuși momentul sau tipul, dar care ar reprezenta în orice caz un punct de cotitură important în politica de sprijin față de Kiev.
Revenind la Italia, trebuie subliniat un ultim obstacol. Creșterile anunțate ale creditelor pentru rearmare demonstrează dorința de a încerca restabilirea forțelor defensive, continuând în același timp trimiterea de arme la Kiev.
Cu toate acestea, pentru a-și umple arsenalele, apărarea italiană poate avea lipsă de materii prime esențiale, cum ar fi grafitul, aluminiul, cobaltul și multe altele.
Aceasta este ceea ce relatează un studiu publicat la începutul lunii ianuarie de Centrul de Studii Strategice de la Haga, care indică faptul că, chinezii și rușii dețin o condiție de monopol pentru producția multora dintre aceste materiale.
Președintele Comisiei UE, Ursula von der Leyen, a vorbit despre necesitatea organizării urgente, dar dacă câteva cuvinte ar trebui să ofere asigurări, poate că nu este cazul.
Parafrazând vechea zicală a lui Giulio Andreotti, am putea spune, în acest moment, că:
„războiul îi uzează pe cei care (oficial) nu îl fac”.
Sursa: lindependente.online
Adaugă comentariu